Centrul de Studii asupra Orientului Mijlociu și a Mediteranei, structură de cercetare din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, în colaborare cu Middle East Political and Economic Institute (București), organizează, în zilele de 12 și 13 mai 2023, conferința națională cu tema: Relații internaționale și diplomație în Orientul Mijlociu și Africa de Nord la începutul secolului 21.

Conferința își propune să ofere o perspectivă cât mai largă asupra problematicilor diplomatice și a relațiilor internaționale în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, în deceniile de după sfârșitul Războiului Rece – perioadă în care ordinea regională a cunoscut numeroase mutații, într-un climat global el însuși în profundă transformare. Aceste dinamici nu au reușit însă să metamorfozeze radical natura realităților (geo)politice și diplomatice ale acestui „Orient Mijlociu complicat”: structurala fragmentare a sistemului regional și incapacitatea statelor de aici de a fonda structuri colective coezive și funcționale; rivalitățile continue dintre lideri și regimuri politice; perpetuarea problemei palestiniene; instrumentalizarea Islamului de către diferiți actori, statali sau non-statali; interferența marilor puteri externe.

Primul deceniu al secolului 21 a fost marcat, în Orientul Mijlociu, de impactul evenimentelor din 11 septembrie 2001. Ele au motivat construcția unei întregi scenografii narative și geopolitice, fondată pe tezele neoconservatoare ale imperativului „democratizării” lumii musulmane și pe postularea necesității „luptei globale împotriva terorismului”. Campaniile din Afganistan (2002 – și rămânerea acolo până la retragerea definitivă, în 2021) și din Irak (2003 – cu tutelarea reconstrucției politice și securitare, în anii următori) vor fi consecința directă a acestei viziuni. Rezultatele lor concrete însă, în interiorul celor două state (și cu impact asupra stabilității regionale), vor fi departe de scenariile optimiste ale ideologilor de la Washington: eșecul unei reconstrucții politice rapide și funcționale, amplificarea fracturilor și violențelor etno-sectare, tribale, ideologice sau politice, parazitarea masivă a nevoii de „securitate” și de „reconstrucție” de către clienți afiliați puterilor tutelare, explozia fenomenului violenței jihadiste, la scara întregii lumi musulmane, inclusiv în diaspora europeană.

Un deceniu mai târziu,  în contextul „Primăverii Arabe”, această undă de șoc a accelerat căderea, cel mai adesea violentă, vechilor regimuri politice autoritariste din Tunisia, Libia, Yemen, Egipt (cu o contestare importantă adusă celor din Maroc, Algeria, monarhiile din Golf, Irak, Sudan). Ea a lăsat loc, temporar, unei efemere ascensiuni politice a actorilor ce-și revendică o identitate și un proiect islamist, și, de aici, implicit, unei proiectate noi ordini islamice în regiune, susținută fervent, în acești primi ani post-revoluționari, de Qatar (și Turcia). Contra-revoluția dusă însă de către regimurile conservatoare din Golf, în primul rând Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, a blocat aceste ambiții, ducând la o restauratio în Egipt și Tunisia, și la dramatice conflicte, cu implicare regională, în Libia și Yemen.

În interiorul acestor tectonici ale remodelării ordinii politice și, implicit, a raporturilor de forțe în Orientul Mijlociu, conflictul civil din Siria a fost, cu siguranță, evenimentul cel mai dramatic și important, nu doar prin consecințele dezastruoase asupra societății și economiei siriene (și a statelor vecine), dar și prin amplitudinea implicării numeroșilor actori regionali și internaționali. După peste zece ani de încercări nereușite ale opoziției siriene de a-l da jos, regimul de la Damasc continuă să reziste, și, mai ales, să convingă, treptat, rivalii săi (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt), de utilitatea pragmatică a revenirii în interiorul relațiilor regionale. Algeria se face principalul agent al acestei recuperări siriene, element important din strategia sa de a-și (re)construi rolul diplomatic pe care l-a dorit (și avut) cândva, în deceniile șase – opt, mai înainte de căderea în abisul propriului război civil, în deceniul al nouălea. Acest activism al Algerului nu poate decât să amplifice tensiunile sale istorice cu Marocul, și asistăm, în ultimii ani, la o intensificare a declarațiilor și a luărilor de poziție dintre cele două capitale. Dacă vechea problemă a Saharei Occidentale rămâne în centrul acestei dispute, ea se vede completată cu elemente noi, precum alinierea asumată a Marocului la recentul proces de decongestionare a relațiilor Israelului cu o parte din lumea arabă.

Una dintre caracteristicile majore ale începutului secolului 21 e ascensiunea geopolitică, militară și diplomatică a monarhiilor din Peninsula Arabă (ele însele aflate în competiții și rivalități reciproce) și, corelativ, decăderea fostelor mari puteri regionale (Egipt, Irak, Siria). În schimb, cu toate că este supus unui deja lung embargo, în special din partea statelor occidentale, Iranul a reușit să reziste și să-și dezvolte în continuare ambițiile sale tradiționale, începute încă de pe vremea Șahului, de a exercita o influență importantă în regiune. Acordurile nucleare, negociate cu mult efort de administrația Obama, au fost repudiate de Trump și, odată cu plecarea președintelui iranian Rouhani și a echipei lui, situația rămâne blocată, ceea ce nu displace totuși radicalilor din cele două tabere. Teheranul este parte activă în noile proiecte de modelare a unor noi poli de putere, la nivel global, care să limiteze din hegemonia statelor occidentale. Evident, revenirea la un nou discurs conservator, odată cu instalarea lui Ebrahim Raisi ca președinte, precum și ambițiile nucleare iraniene resuscitate, sunt un foarte util pretext pentru ca Israelul să valideze narațiunea sa tradițională despre structurala dimensiune negativă a Republicii Islamice și, corelativ, să reafirme legitimitatea unor posibile reacții militare. Într-o dinamică a surprizelor, atât de specifică Orientului Mijlociu, asistăm recent la o reconciliere Riyad-Teheran, mediată oficial de către China, ale cărei efecte sunt încă dificil de anticipat.

O altă noutate semnificativă a ultimilor ani, mai ales în contextul „Acordurilor Abraham”, proiectul fostei administrații Trump, este apropierea dintre Israel și monarhiile din Golf: relațiile diplomatice au fost oficializate cu Emiratele Arabe Unite și cu Bahrein, în vreme ce contactele cu Arabia Saudită rămân încă mai discrete. Este aici una din expresiile cele mai spectaculoase ale acestei adevărate „revoluții” geopolitice și diplomatice pe care o încearcă liderii de la Riyad (prințul moștenitor Muhammad bin Salman) și de la Abu Dhabi (președintele EAU, șeicul Muhammad bin Zayed). Ea presupune, printre altele, o regândire a tradiționalei dependențe militare și securitare de Statele Unite, și o strategie mai largă de dez-enclavizare strategică, prin dezvoltarea colaborărilor cu Rusia și China. În schimb, asistăm la eternizarea și, mai ales, agravarea problemei palestiniene, nu doar prin faptul că, după 30 de ani de la euforia acordurilor de la Oslo, încă tot nu există un stat palestinian efectiv independent, ci și prin faptul că dreapta israeliană susține masiv strategia de implantare de coloni evrei în Cisiordania. Prin ricoșeu, Iordania se vede, încă o dată, în epicentrul acestor tensiuni, și regatul hașemit pare a nu mai avea resursele și influența diplomatică de altă dată, atât de esențiale pentru stabilitatea și chiar supraviețuirea sa.

Relațiile internaționale și diplomația în Orientul Mijlociu nu pot fi înțelese fără rolul esențial avut, încă din secolul al 19-lea, de diferiții actori externi. După aventurismul american în Irak și Afganistan, asistăm la o reajustare, cu variabile în continuă schimbare, a prezenței Statelor Unite în regiune (și, mai ales, a disponibilității clienților săi tradiționali de aici de a mai păstra o fidelitate exclusivistă față de fosta putere tutelară). Una dintre mutațiile cele mai importante ale ultimilor ani este revenirea Rusiei pe scena Orientului Mijlociu, după o perioadă de exil post-Război Rece, nu doar ca actor important în dinamicile politico-militare din interiorul conflictului sirian, sau ca sprijin al Iranului, dar mai ales ca nou partener al unor state ce erau, până acum, aliniate Washingtonului (cele din Golful Persic, în primul rând). Moscova se sprijină în special pe un alt colaborator tradițional, Algeria, care este într-o efervescentă ofensivă diplomatică actuală. Conflictul dintre Ucraina și Rusia, dacă a afectat mai ales economic statele din Orientul Mijlociu, nu a reușit totuși să fragilizeze semnificativ câștigurile dobândite de Moscova în regiune, ceea ce suscită o asumată reacție negativă a administrației Biden. Dacă, în perioada Războiului Rece, Beijing a fost un actor extern secundar în regiune, asistăm, în ultimii ani, la o ascensiune a Chinei, care, în strategia sa foarte largă de a deveni (super)putere mondială, dezvoltă constant, și eficient, o activă implicare diplomatică și o colaborare economică și militară în Orientul Mijlociu, în special în zona Golfului. În sfârșit, după ce, în deceniul al nouălea, Uniunea Europeană a avut ambiția de a deveni un vector de influență (și de stabilitate), îndeosebi în Mediterana de Sud, ea se vede limitată în proiectele sale optimiste, rămânând astăzi un actor extern prezent și eficient mai degrabă în unele aspecte punctuale, în special prin programele umanitare și de dezvoltare.

Alături de aceste câteva aspecte, nenumărate alte elemente pot fi subiecte de analiză ale propunerilor participanților: noile ambiții geopolitice și diplomatice ale Turciei, rolul organizațiilor regionale (Liga Arabă, Organizația Cooperării Islamice, Consiliul de Cooperare al Golfului, Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol etc.), relațiile dintre Orientul Mijlociu/Maghreb și regiunile învecinate  (Sahel, Asia Centrală, Caucaz, Balcani, Europa), strategiile și acțiunile transnaționale ale actorilor politici și militanți islamiști etc.

Contribuțiile pot să fie elaborate din perspectiva unor discipline specifice (științe politice, relații internaționale, studii de securitate, științe militare etc.); sunt mai ales binevenite propunerile care dovedesc atât o bună cunoaștere teoretică a subiectului abordat, cât mai ales o familiarizare cu terenul studiat.

Sunt invitați să participe cadre universitare, cercetători, diplomați, doctoranzi, jurnaliști și membri ai diferitelor structuri profesionale și ONG-uri cu experiență în aspectele din regiune.

Propunerile de comunicări trebuie să fie trimise la adresa: middleeastcentre.ubbcluj@gmail.com și ele trebuie să conțină:

• Rezumatul comunicării (1000 de caractere, maxim)
• Numele și prenumele autorului/autorilor, însoțite de apartenența instituțională și de un scurt CV

 Calendarul apelului

• 20 aprilie 2023: data limită de trimitere a propunerilor de comunicări
• 25 aprilie 2023: răspunsul comitetului de organizare

Formatul conferinței va fi unul hibrid: fizic și online

 Cheltuieli de participare

• Cheltuielile legate de deplasare și cazare vor fi în sarcina participanților

Comitetul de organizare

• Univ. Dr. Marius Lazăr, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
• Ecaterina Mațoi, Middle East Political and Economic Institute, București
• Flavius Caba-Maria, Middle East Political and Economic Institute, București

Contact: Lect. Dr. Marius Lazăr (marius.lazar@ubbcluj.ro)

Actele conferinței vor fi publicate într-un volum colectiv, la o editură națională cu prestigiu recunoscut în domeniul științelor sociale și umaniste.